Energobiologie - Explorarea timpului. Cronovizorul părintelui Ernetti (1)

Explorarea timpului. Cronovizorul părintelui Ernetti (1)

Scris de Gabriel Sabin Mateucă
luni, 21 decembrie 2009
“Principiul ce stă la baza acestei maşini este foarte simplu şi cineva l-ar putea reproduce cu intenţii rele. Dar vă spun, am demonstrat că lungimile de undă vizibile şi audubile din trecut nu sunt distruse, nu dispar. Şi nu doar pentru că sunt energie. Măreţia acestei invenţii a fost că am putut recupera acea energie pierdută şi recompune scene petrecute în urmă cu secole” Padre Pellegrino Ernetti (En Busca de la Edad de Oro – În căutarea Epocii de Aur – Javier Sierra, 2001) Maşina părintelui Ernetti Fără îndoială cronovizorul (maşina de explorat timpul) cel mai faimos şi cel mai cunoscut este acela al părintelui benedictin Italian Pellegrino Ernetti. Cronovizorul este o maşină pentru a "vedea" în trecut, prin care se accesează imagine şi sunet ale unor evenimente petrecute. Cu excepţia aparatelor lui De La Warr (precursor al transcomunicaţiei instrumentale), nu se cunosc alte astfel de maşinării care să acceseze informaţii din viitor. Astfel, prin intermediul unor tehnici moderne, la fel cum un sistem AV sau IT accesează un canal de televiziune şi înregistrează o emisiune (pe bandă, disc sau alt suport), cronovizorul, reglat, sincronizat cu timpul trecut ales de către experimentator păstrează rezultatele prin aceleaşi procedee video şi audio. Modul ideal de a ne cunoaşte trecutul şi de a dezvălui misterele istoriei. Pare să intre mai degrabă în mitologia tehnologică a secolului XX. Din punct de vedere istoric, scriitorii SF, precum H.G.Welles, au fost atraşi de posibilităţile unei maşini a timpului. Una dintre cele mai corecte descrieri şi coerentă din punct de vedere ştiinţific a unui mecanism de acest tip a fost oferit în 1980 de către astrofizicianul Gregory Benford, în romanul său Timescape, în care a descris un sistem pentru a trimite mesaje în trecut folosind tahioni, particule având viteza ipotetic mai mare decât cea a luminii. Este interesant că prin anii ’50, perioada în care, se pare, Ernetti îşi începea experimentele, au fost publicate mai multe lucrări pe tema fotografierii evenimentelor trecute; apar termeni precum cronoscop sau cronotunel (“A Statue for Father” Isaac Asimov). Un alt exemplu poate fi găsit în “Other Days, Other Eyes” – Bob Shaw, care descrie un cronovizor ce folosea cristale speciale în măsură să încetinească viteza luminii, cu scopul de a observa trecutul. Ficţiune şi imaginaţie, posibile cauze ale apariţiei legendei cronovizorului. Despre munca lui Ernetti există multe informaţii împrăştiate, disparate şi contradictorii, dar, în esenţă, mai toate (cele ce nu neagă vehement invenţia) sunt în acord cu toate detaliile mai importante. Ernetti a făcut cunoscut cazul cronovizorului în 1972 într-un interviu publicat în revista La Domenica del Corriere (numărul din 2 mai 1972), unde afirma că a participat la construirea şi punerea în funcţiune a unei maşini capabile să înregistreze imagini şi sunete din trecut. Anterior, Ernetti a dezvăluit presei unele detalii şi în alte publicaţii. În iulie 1965 L´Heure d´Étre, o revistă franceză cu caracter religios, face referire la cronovizor, apoi în ianuarie 1966 publicaţia italiană Civiltà delle Macchine a tipărit articolul L´oscillografo elettronico. Cele două articole au trecut neobservate, însă interviul din 1972 a strârnit o deosebită reacţie de curiozitate, optimism chiar exuberanţă, nu atât în faţa unei descoperiri uluitoare, cât mai ales a perspectivelor deschise. Dar fără demonstraţii şi rezulatte concrete, memoria socială colectivă uită întâmplările sporadice. Benedictinul afirma că maşina sa a funcţionat perfect şi cu ajutorul ei a putut reconstitui porţiuni ale unor piese muzicale pierdute timp de secole, precum Thyestes de Quinto Ennio, reprezentată la Roma în anul 169 î.Hr. Din alte afirmaţii ale sale rezultă că a fost martor la momente importante din mileniile trecute: distrugerea Sodomei şi a Gomorei, crucificarea lui Iisus fiind în măsură să stabilească ultimele sale cuvinte, a văzut tăbliţele cu primele legi primite de Moise. Fazele de început ale proiectului s-au derulat în 1952. În timpul unei şedinţe de înregistrare de muzică gregoriană, în laboratorul părintelui Agostino Gemelli, s-a întâmplat ceva neprevăzut: pe 15 septembrie, redând banda înregistrată, Gemelli şi Ernetti au fost uimiţi să descopere că s-a auzit şi o voce inexistentă în timpul înregistrării. Vocea a fost recunoscută de Gemelli ca aparţinând tatălui său ceea ce i-a impresionat profund pe cei doi preoţi. Fenomenul “Voce electronică” Momentul în care s-a auzit vocea tatălui părintelui Germelli nu a fost singulară şi poate nici întâmplătoare pentru că se afla într-o perioadă în care s-au făcut nenumărate astfel de experimente şi probabil nici cei doi preoţi nu erau străini de rezultatele acestora, dar fiind feţe bisericeşti nu puteau explica de ce cercetau un fenomen contrar dogmei şi condamnat de biserică. Fenomenul voce electronică (FVE – Phénomène de voix électronique PVE în franceză, Electronic voice phenomenom EVP în engleză, Fenomeno delle voci elettroniche în italiană, sau mai simplu : Psicofonia în spaniolă, Bandstemmen în olandeză, Tonbandstimmen în germană) este cunoscut în întreaga lume şi indică existenţa pe o înregistrare audio a unui mesaj verbal, în majoritatea cazurilor un singur cuvânt sau o propoziţie foarte scurtă, de provenienţă necunoscută, inserat în conţinutul principal. Explicaţiile sunt foarte variate, de la fenomene fizice (interferenţe, înregistrări reziduale, câmpuri electromagnetice puternice), psihologice (efecte similare pareidoliei sau fosfenelor din domeniul vizual, deci iluzii patologice generate de o imaginaţie deosebită sau impresii pe aceeaşi idee de psihic cu probleme), până la ocultiste sau paranormale (voci ale spiritelor transferate dincolo, psihochinezie, telepatie), dar nici una dintre acestea în stare să lămurească ori să fie cât de cât plauzibilă. Şi asta pentru că există un curent masiv de false “teorii ştiinţifice” cu scopul evident de dezinformare, idioţenii încărcate de aberaţii, ca de exemplu: “contactul cu lumea de dincolo se realizează prin frecvenţele televizorului, radiolui sau calculatorului cunoscute de obicei ca zgomot”. Nu este contact, mesajul, informaţia nu se face prin “frecvenţe”, televizorul şi radioul nu au “frecvenţe” ci primesc un semnal modulat pe o frecvenţă purtătoare care în nici un caz nu este nici zgomot şi nici zgomot alb. Zgomotul alb este un proces aleator cu densitate spectrală de putere constantă într-o bandă infinită de frecvenţe. Prin urmare, zgomotul alb nu este un semnal, o informaţie sau o frecvenţă, ci un zgomot uniform egal în toată banda de frecvenţe şi (radioniştii o ştiu şi o folosesc) el este depozitul tuturor informaţiilor. Dacă se suprapun mai multe informaţii, astfel încât extragerea unui semnal din zgomot să devină imposibilă, acestea se transformă în zgomot. Dacă se suprapun un număr infinit de informaţii, acestea tind să devină zgomot alb. Un om remarcabil, doctorul Jacques Benveniste, a obţinut rezultate incredibile de transmitere a informaţiei folosind APA ca suport de transfer şi un generator de zgomot alb pentru extragere. Primii cercetători care au atras atenţia asupra FVE au fost Attila von Szalay, Friedrich Jurgenson şi Konstantin Raudive. Raymond Bayless, partener al lui de von Szalay, a inventat termenul EVP (termen de altfel impropriu, dar explicabil pentru acel timp) ce a fost popularizat prin lucrările publicate la editura Colin Smythe. Istoria FVE De prin anii ’30, americanul Attila von Szalay (americanizat Sealay), ce împletea meseria de fotograf cu aptitudini de medium, a încercat cu ajutorul mai multor tehnici să capteze voci ale spiritelor. După îndelungi încercări, în anii ’50 s-a asociat cu Raymond Bayless, ilustrator de literatură fantastică şi pasionat de paranormal. Ei au afirmat că au reuşit să înregistreze numeroase voci în interiorul unei garderobe izolată fonic, înregistrări ce deveneau audibile numai după mai multe ascultări. Interesul pentru subiect a crescut odată cu experienţele producătorului cinematografic suedez Friedrich Jurgenson (1903 – 1987). Redând invers o bandă înregistrată în 1959 cu cântece de păsărele, i s-a părut că aude foarte slab o voce norvegiană care vorbea despre păsările de noapte. Jurgenson a bănuit că este vorba de o interferenţă radiofonică, dar în locul unde a făcut înregistraea nu exista nici un emiţător. A continuat încercările şi rezultatele nu au întârziat să apară, a captat mai multe voci printer care şi cea a mamei sale. Parapsihologul Hans Bender l-a susţinut şi s-a declarat în favoarea unei origini paranormale ale acestor voci. A urmat apoi aportul unui colaborator, Konstantin Raudive (1906 – 1974), de origine lituanian, profesor de psihologie la Universitatea din Uppsala. Acesta continuă experienţa la o scară mai mare realizând 100.000 de înregistrări în condiţii diferite : izolaţie fonică, zgomot static radio (în lipsa semnalului util) şi zgomot static generat de o diodă (se poate construi un generator de zgomot alb cu o diodă Zenner). Au rezultat patru caracteristici ale fenomenului de voce electronică: ritm diferit, mesaj extrem de scurt, nu se respectă sintaxa, uneori sunt amestecate cuvinte din limbi diferite. Constatările au fost considerate de unii ca dovadă de inexistenţă a unei comunicări lingvistice veritabile. Totuşi interesul pentru fenomen nu a dispărut şi în anul 1980 mediumul William O’Neil a inventat Spiricom, un aparat destinat captării acestor voci, conceput (spune O’Neil) după indicaţiile oferite de către spiritul lui George J. Mueller, fizician la Universitatea Cornell (să ne amintim de Bogdan Petriceicu Haşdeu care a ridicat Castelul Iulia Haşdeu de la Câmpina conform instrucţiunilor fiicei defuncte). Cu sprijinul industriaşului George Meek, interesat de mult timp de munca sa, a creat o fundaţie ce a distribuit gratuit schema aparatului tuturor celor interesaţi şi tentaţi de astfel de experimente. Se pare însă că cei ce au încercat aparatul nu au avut aceleaşi şanse de reuşită, explicabil de altfel pentru că pionieratul şi hei-rupismul caută rezultatul, finalul glorios, nu munca, dedicarea, voinţa – componenta mentală este capitală, ca în toate experienţele nerepetitive (piramida, APA lui Benveniste, în general radionica). În anul 1982, Sarah Estep fondează American Association of Electronic Voice Phenomena la Saverna Park, Mariland. Sarah Estep a fost partizana “Ipotezei supravieţuirii” ce postulează că omul este o fiinţă fundamental imaterială ce după o existenţă fizică temporară (timp de o viaţă) se reîntoarce în starea originală. Existenţa vocilor fără suportul fizic ar fi o dovadă a imaterialităţii umane. 1997 este anul în care cercetătorii Departamentului de Parapsihologie a Universităţii Western Ontario, întreprind o nouă experienţă pornind de la metoda lui Konstantin Raudive şi de la lucrările lui Mark Macy, inovator în transcomunicaţia instrumentală (o treaptă superioară FVE, un laborator complex dotat cu aparatură de calitate care, pe lângă sunet, înregistrează şi imagine). Realizează 60 de ore şi 11 minute de înregistrări, în 81 de sesiuni, în prezenţa unei persoane neutre care trebuia la anumite momente să încerce să angajeze dialoguri cu ”entităţi”. Rezultatele publicate în 2001 de Imants Baruss în Journal of Scientific Exploration nu au fost considerate ca fiind concludente, pasajele interpretate lingvistic au fost foarte rare. Dar au fost. În martie 2003, Alexander McRae, cercetător scoţian în parapsihologie, a făcut înregistrări într-un laborator de la Centrul de ştiinţă noetică din Petaluma, California. Laboratorul a fost izolat fonic şi ecranat împotriva radiaţiilor electromagnetice, condiţii în care a reuşit să facă înregistrări şi să obţină rezultate pe care le-a publicat în Journal of the Society for Psychical Research în octombrie 2005.